Yey!

Nemaipomenitul meu prieten, Andrei Cioată, debutează cu romanul „Toate sfârșiturile sunt la fel”, la editura Celestium! Huh, sunt ATÂT de fericită și nerăbdătoare! Pe lângă faptul că mă bucur enorm pentru Andrei, mă bucur și pentru voi, viitorii cititori. Sunt convinsă că o să adorați cartea sa, pe mine m-a impresionat enorm și este una din cărțile mele de suflet. Felicitări, Andrei, ne vedem la lansare! 😉

toate

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

dragă prietene

vreau să știi că
deși te simt îndepărtându-te
pe alte corăbii și
pe alte mări mai
puțin zbuciumate poate,
deși ai plecat și
eu am rămas să mă
renască valurile,
eu te iubesc și
te iubesc la fel de tăcut
de înecat
de neștiut.
vreau să știi că plouă adesea
și cu ploaia vii și tu în
gândurile-mi zbuciumate.
plouă uneori cu
sclipiri verzi albastre ochii tăi
ochii tăi
care mă priveau și
nu mă vedeau.
vreau să știi că îmi apari în vis.
în visele mele suntem ce
întregul univers spune că
ar trebui
să fim.
în visele mele
ochii tăi mă privesc și
mă văd.
vreau să știi că îmi lipsești
și că mă faci să scriu poezii
să nu dorm nopțile căutând rime
pentru cuvinte pe care niciodată
n-am să ți le spun fățiș.
vreau să știi că eu nu sunt eu
sunt tu
și numai iubindu-te pe tine mă
pot iubi pe mine
și numai iubindu-te pe tine ajung să
mă urăsc profund.
vreau să știi și nu vreau să știi
că teiubescatâtdemult
că înochiităirăsarsoareleșiluna.
vreau să știi
să știi și atât
să știi și să taci
să știi și să uiți
că te iubesc.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

UNDEva

undeva, nicăieri

undeva, unde așteaptă

toți acei oameni care

am fi putut să fim

unde putrezesc toate acele

vieți pe care am

fi

putut

să le trăim chiar noi

undeva, nicăieri

unde iubirile coboară din vis

acolo

zace și iubirea-mi pentru tine.

undeva

nu știu unde, fir-ar să fie!

dacă aș ști nu aș

zace

în clipa asta în care tu mă

privești

și eu te

privesc

și eu te văd și tu nu mă

vezi.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

sunt

e toamnă iar
și-s toată numai frunze
și ploaie
și nori
mă estompez undeva
și las soarele să iasă
dar nu deasupra mea.
e toamnă iar și
m-a găsit rătăcind
în aceeași ceață a unui asfințit
etern și rece
labirint al uitării.
ce caut?
ieșirea sau centrul?
uitarea
sau regăsirea?
e toamnă iar
și sunt captivă în mine
ca într-o scoarță
ca într-o coajă de nucă
ca într-o viață.
o fi toamnă cu adevărat?
sau toamna
sunt eu?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

c

să nu-mi dai drumul
chiar de e toamnă și
mă usuc
chiar de e vremea
să cad, tu prinde-mă.
jur, dacă m-ai prinde tu
tu, căruia ți-am așternut
în palme
sufletu-mi
dacă m-ai prinde tu, jur
jur că m-aș face primăvară.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

gândește-te că

undeva e o inimă care

se zvârcolește în ritm de uragan;

undeva sunt doi ochi care

plâng ploi eterne

seară de seară

cu fiecare oră minut clipă

plouă plouă plouă.

undeva e o gură care

suflă disperare cu forța tuturor tigrilor de pe pământ

undeva e o frunte brăzdată

de ce a rămas dintr-un

fluviu zbuciumat

deșertul unei vieți

pustii.

undeva sunt două mâini ca

două aripi

frânte.

undeva e o limbă de pe care

un „te iubesc” stă să cadă

și cade

și cade

și cade în van.

undeva ești tu

tu

tu

departe, aproape, undeva

nicăieri

peste tot

undeva sunt eu

rătăcind

departe, aproape, undeva

nicăieri

peste tot

te caut.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

te

te iubesc

cum, oare?

în tăcere în taină în

pustiul ăsta plin de oameni

în verde în albastru în

griuri

de mare zbuciumată

te iubesc cum

mi-a fost dintotdeauna teamă

c-aș putea iubi

fără să știu fără să vreau fără

să mă pot opri

te iubesc

fără să știi fără

să vrei fără

să mă poți opri.

te iubesc alergând pe

un pârâu de voci urlând

OPREȘTE-TE O-

PREȘTE-TE

nu mă opresc mă

scufund

și te iubesc așa, curgând

înecându-mă în mine

te iubesc.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

carne pusă în cuvinte

Trebuie să scriu. Trebuie să sângerez pe hârtie ca să nu mă înec în mine însămi. Trebuie să scriu, am nevoie să scriu, însă, de ce, de ce, DE CE când mă pun în fața foii goale și îmi deschid sufletul, el curge din mine și curge, curge, curge atât de rapid încât, în cele din urmă, nu mai pot să scriu? Aș vrea să mă înțeleg, să mă vindec.

Mă îndrăgostesc. Mă deschid în fața acelor prieteni adevărați ( puțini și buni), iar ei se deschid în fața mea. Deschidem porți și lumi și cutii ale Pandorei. Ne oferim reciproc tot ce-i mai tâmpit și stupid și frumos din noi. Și eu  n u  p o t  s ă  n u  m ă  î n d r ă g o s t e s c  d e  e l. Așa că fug. Nu că sunt lașă, nu că mi-ar fi teamă, nu că nu aș vrea să rămân, ci pentru că niciodată nu voi fi prima alegere a cuiva, voi fi mereu „ce rămâne”, voi fi mereu amica aceea minunată,  a m i c a.
Îmi place fuga, detașarea, îndepărtarea. Îmi place să schimb viață după viață, loc după loc, vreme după vreme. Însă detest să schimb o iubire după alta. Cum se poate, chiar, să facem asta? Cu doar câteva luni înainte era totul, de neînlocuit, iar acum altcineva a apărut și parcă simți că mai poți iubi încă, totuși. Oameni care pleacă și alți oameni care vin. Oameni. Pe ei îi iubim, oare? Iubim ideea de a iubi, iubim certitudinea că cineva e de partea noastră, iubim fiorii și iubim, poate, imaginea a doi. Dar iubim oamenii? Îi iubim noi cu adevărat dacă, în cele din urmă, putem  t r e c e  p e s t e? Putem  i u b i  d i n  n o u. Hm? Pentru numele lui Dumnezeu, CE E IUBIREA? Eu, una, nu știu.
Aș vrea să știu, totuși. Poate dacă aș ști, aș reuși să scriu. Poate, dacă aș ști, nu aș mai vrea să fug.
Poate, dacă ar ști și ea și el și ei, nici n-aș mai avea de ce să fug.
Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Oscar și Tanti Roz

Oscar și Tanti Roz

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt

Editura: Humanitas

Traducător: Marieva Ionescu

Am început să îl citesc pe Schmitt la recomandarea unui drag prieten și pot spune că îi voi fi veșnic recunoscătoare pentru că mi-a făcut cunoștință cu cărțile celui care a devenit unul din scriitorii mei favoriți.

Povestea lui Oscar m-a impresionat până la lacrimi, lacrimi cărora, la finalul cărții, nu le-am mai putut pune stavilă. Și acum, gândindu-mă la Oscar, mă încearcă un sentiment căruia nu-i pot da nume, un sentiment care e mai curând suma a tot ceea ce a răsădit povestea lui Oscar în sufletul meu.

Cum cartea e compusă de scrisorile lui Oscar către Doamne-Doamne, Oscar, naratorul-personaj, se adresează, evident, direct, ca unui prieten, cititorului. Inevitabil, am simțit că acest copil-floare îmi scrie mie, că eu, cititorul, sunt al său „Doamne-Doamne”, căci el, Oscar, trăiește prin mine. Acest fapt a dus la o apropiere iremediabilă de Oscar, de care m-an atașat ca de un frățior.

Tanti Roz este pur și simplu un înger, probabil un miracol destinat lui Oscar și numai lui Oscar, căci, așa cum știți sau veți descoperi citind cartea, ea a fost cea care l-a salvat pe Oscar, cea care a făcut în așa fel încât ultimele zile ale lui Oscar să cântărească o viață de om, cea care a fost eroina lui, mereu cu o pățanie născocită la îndemână care să îl stimuleze pe Oscar. Tanti Roz, femeia fără vârstă, femeia nemuritoare, însăși întruparea speranței, cea care a colorat într-un roz dulce finele vieții lui Oscar.

Aș mai avea prea multe de spus, și cred că mai bine vă las să citiți cartea, pe care v-o recomand din toată inima!

Iată și câteva dintre pasajele favorite:

” – Tanti Roz, mi se pare că au inventat un alt spital decât cel real. Se prefac că oamenii nu vin la spital decât ca să se vindece. Deși unii vin ca să moară. 

 – Ai dreptate, Oscar. Și cred că facem aceeași greșeală și-n privința vieții. Uităm că viața e fragilă, fărâmicioasă, efemeră. Ne credem toți nemuritori.”

„Suferința fizică trebuie să o suporți. Suferința morală o alegi.”

„După părerea mea, Tanti Roz, singura soluție pentru viață e să trăiești.”

Publicat în Uncategorized | 6 comentarii

niște gânduri

m-am gândit să-ți ard cuvintele,
să-mi urmăresc oglinzile topindu-se,
să mă mut în roua unei frunze
și să nu te mai citesc.
m-am gândit să o las baltă
înecate-ai! 
dar îmi stăruiești în suflet.
ești un nume, nu mai mult
și dacă îți citesc povestea,
și dacă împărțim plăcintă cu confesiuni, 
și dacă suntem oglinzi cu rame diferite,
și dacă mă îndrăgostesc de tine,
ești un nume, nu mai mult.
omule-cuvânt, ce vrei? 
lasă-mă, lasă-mă
de ce nu mă lași? 
hai, lasă-mă tu
că eu nu pot să te las.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu