mi-e dor de tine

mi-e dor de tine

mi-e dor de tine

mi-a fost întotdeauna dor

de tine

încă de când am pășit în conștiință

încă de când m-am cunoscut

am știut că voi trăi

cu dorul ăsta nespus.

mi-e dor de tine

propoziție nemuritoare în

infinitatea momentelor în care

a fost rostită

și chiar de-au zis-o mulți

înaintea mea

și chiar de tu ai zice-o, dar

pentru altcineva

o spun din nou

o spun răstit

o spun tânjind

o spun nespus

mi-e dor de tine.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Yey!

Nemaipomenitul meu prieten, Andrei Cioată, debutează cu romanul „Toate sfârșiturile sunt la fel”, la editura Celestium! Huh, sunt ATÂT de fericită și nerăbdătoare! Pe lângă faptul că mă bucur enorm pentru Andrei, mă bucur și pentru voi, viitorii cititori. Sunt convinsă că o să adorați cartea sa, pe mine m-a impresionat enorm și este una din cărțile mele de suflet. Felicitări, Andrei, ne vedem la lansare! 😉

toate

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

dragă prietene

vreau să știi că
deși te simt îndepărtându-te
pe alte corăbii și
pe alte mări mai
puțin zbuciumate poate,
deși ai plecat și
eu am rămas să mă
renască valurile,
eu te iubesc și
te iubesc la fel de tăcut
de înecat
de neștiut.
vreau să știi că plouă adesea
și cu ploaia vii și tu în
gândurile-mi zbuciumate.
plouă uneori cu
sclipiri verzi albastre ochii tăi
ochii tăi
care mă priveau și
nu mă vedeau.
vreau să știi că îmi apari în vis.
în visele mele suntem ce
întregul univers spune că
ar trebui
să fim.
în visele mele
ochii tăi mă privesc și
mă văd.
vreau să știi că îmi lipsești
și că mă faci să scriu poezii
să nu dorm nopțile căutând rime
pentru cuvinte pe care niciodată
n-am să ți le spun fățiș.
vreau să știi că eu nu sunt eu
sunt tu
și numai iubindu-te pe tine mă
pot iubi pe mine
și numai iubindu-te pe tine ajung să
mă urăsc profund.
vreau să știi și nu vreau să știi
că teiubescatâtdemult
că înochiităirăsarsoareleșiluna.
vreau să știi
să știi și atât
să știi și să taci
să știi și să uiți
că te iubesc.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

sunt

e toamnă iar
și-s toată numai frunze
și ploaie
și nori
mă estompez undeva
și las soarele să iasă
dar nu deasupra mea.
e toamnă iar și
m-a găsit rătăcind
în aceeași ceață a unui asfințit
etern și rece
labirint al uitării.
ce caut?
ieșirea sau centrul?
uitarea
sau regăsirea?
e toamnă iar
și sunt captivă în mine
ca într-o scoarță
ca într-o coajă de nucă
ca într-o viață.
o fi toamnă cu adevărat?
sau toamna
sunt eu?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Oscar și Tanti Roz

Oscar și Tanti Roz

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt

Editura: Humanitas

Traducător: Marieva Ionescu

Am început să îl citesc pe Schmitt la recomandarea unui drag prieten și pot spune că îi voi fi veșnic recunoscătoare pentru că mi-a făcut cunoștință cu cărțile celui care a devenit unul din scriitorii mei favoriți.

Povestea lui Oscar m-a impresionat până la lacrimi, lacrimi cărora, la finalul cărții, nu le-am mai putut pune stavilă. Și acum, gândindu-mă la Oscar, mă încearcă un sentiment căruia nu-i pot da nume, un sentiment care e mai curând suma a tot ceea ce a răsădit povestea lui Oscar în sufletul meu.

Cum cartea e compusă de scrisorile lui Oscar către Doamne-Doamne, Oscar, naratorul-personaj, se adresează, evident, direct, ca unui prieten, cititorului. Inevitabil, am simțit că acest copil-floare îmi scrie mie, că eu, cititorul, sunt al său „Doamne-Doamne”, căci el, Oscar, trăiește prin mine. Acest fapt a dus la o apropiere iremediabilă de Oscar, de care m-an atașat ca de un frățior.

Tanti Roz este pur și simplu un înger, probabil un miracol destinat lui Oscar și numai lui Oscar, căci, așa cum știți sau veți descoperi citind cartea, ea a fost cea care l-a salvat pe Oscar, cea care a făcut în așa fel încât ultimele zile ale lui Oscar să cântărească o viață de om, cea care a fost eroina lui, mereu cu o pățanie născocită la îndemână care să îl stimuleze pe Oscar. Tanti Roz, femeia fără vârstă, femeia nemuritoare, însăși întruparea speranței, cea care a colorat într-un roz dulce finele vieții lui Oscar.

Aș mai avea prea multe de spus, și cred că mai bine vă las să citiți cartea, pe care v-o recomand din toată inima!

Iată și câteva dintre pasajele favorite:

” – Tanti Roz, mi se pare că au inventat un alt spital decât cel real. Se prefac că oamenii nu vin la spital decât ca să se vindece. Deși unii vin ca să moară. 

 – Ai dreptate, Oscar. Și cred că facem aceeași greșeală și-n privința vieții. Uităm că viața e fragilă, fărâmicioasă, efemeră. Ne credem toți nemuritori.”

„Suferința fizică trebuie să o suporți. Suferința morală o alegi.”

„După părerea mea, Tanti Roz, singura soluție pentru viață e să trăiești.”

Publicat în Uncategorized | 6 comentarii

știi ce ești?

Să-i spun otravă? Să-i spun blestem? Să fie oare vreun soi pervers de binecuvântare? E în mine, îmi curge prin vene. E în tot ce văd și aud și miros. E pretutindeni. E în locurile în care am fost și în cele în care aș fi vrut să fim.
Să-i spun otravă? Cum aș putea? Când e ca o prezență vie, organică, cum să o numesc otravă? Otrava e otravă.
Tu, în schimb, ești mult mai mult. Ești în mine; sunt plină de tine. Știi ce ești ? Ești un nou sânge prin venele mele, un sânge negru, blestemat, care îmi umple creierul cu amintiri și inima cu gheață.

Publicat în dark and foggy days | 3 comentarii

Some infinities are bigger than other infinities.

Despărțirile sunt întotdeauna dureroase. Sunt despărțirile scurte, lungi, eliberatoare; apoi sunt cele care te frâng, cele care te ajută să te regăsești. Ideea este că, oricum ar fi ea, o despărțire doare din ambele părți. Doare fie că ești cel care e abandonat sau cel care abandonează; cel care pleacă sau cel care rămâne. O despărțire e ca un zbor frânt. Și cel care îți frânge zborul e totodată cel care te-a făcut să zbori.
Eu am fost cea care a rămas. Nu pot spune că el a plecat, pentru că nu a plecat cu adevărat. E dureros de aproape de mine, însă între noi există acum o distanță aparte, care nu e fizică: e ca un vid, un spațiu în care e îngrămădit tot ce ar fi putut să fie.
Toți cei dragi, cei care m-au primit în brațele lor atunci când nu mi-am putut pune stavilă lacrimilor, au încercat să mă îmbuneze cu aceleași cuvinte: „Nu merită. Nu mai plânge. Era, oricum, un nesimțit. Nu merită să suferi pentru unul ca el. „. Se înșeală în atât de multe privințe!
Nu am nevoie să aud că e doar un alt băiat insensibil, asta mă face să mă simt mai rău, pentru că știu că nu e adevărat. Nu vreau să îmi pierd respectul, admirația și loialitatea pentru un om care a însemnat mult pentru mine cândva doar pentru că asta m-ar ajuta să îl uit. Da, a plecat. Da, m-a frânt. Dar cum ai putea să condamni un om care urmează cu adevărat ceea ce îi dictează însuși felul său de a fi?
Reciteam Sub aceeași stea și am înțeles cu adevărat ceva cu care, la prima lectură, nu am empatizat.
Există o infinitate de numere între 1 și 2. E 1.2 și 1.23 și 1.234. Există o infinitate mai mare de numere între 1 și 3 sau între 1 și un milion. Some infinities are bigger than other infinities. În viață, infinitatea asta mică pe care o primim prin naștere, avem parte de tot felul de infinități, mai mari sau mai mici. Există momente și zile care se simt ca o infinitate, căci ceea ce trăiești atunci e atât de puternic și sublim, încât numai infinitatea l-ar putea cuprinde.
Ne preocupă prea mult posibilitatea existenței unui capăt, a unui punct care, odată atins, face ca infinitatea să nu mai fie infinitate. Puțin îmi pasă că s-a sfârșit, că a plecat, că îmi lipsește îngrozitor de mult. Nu asta contează cu adevărat. Sunt recunoscătoare, extrem de recunoscătoare lui și vieții că mi s-a oferit această mică infinitate, infinitatea mea, infinitatea noastră.
Cred că, în majoritatea situațiilor dificile prin care trecem în viață, nu trebuie să regretăm niciodată momentele în care ne-am simțit fericiți, iubiți, chiar dacă acele momente s-au sfârșit sau dacă cei cu care le-am împărțit nu mai sunt lângă noi. Asta nu ar face decât să pângărească frumosul amintirilor care rămân, al sentimentelor sincere nutrite cândva, al însăși persoanei la care ai ținut cândva și poate ții și acum.
Cuvintele mele sper să ajungă la tine; tu, cel care ai rămas, nu te gândi la cum a plecat, la cum nu mai e, la ce ar fi putut să fie, căci asta îți deschide rănile. Gândește-te la cât de norocos ai fost să trăiești ce ai trăit, să fii atât de fericit fie și pentru o scurtă vreme, să iubești o persoană atât de minunată și acea persoană să te fi iubit la rândul ei, căci astfel amintirile îți vor rămâne pure, iar rănile ți se vor cicatriza.
De puține lucruri sunt cu adevărat sigură pe lumea asta. Nici nu știu ce fac aici sau dacă nu cumva sunt doar în visul unui fluture. Dar dacă există ceva de care sunt absolut sigură, acel ceva e ceea ce am simțit de-a lungul anilor. Știu că am simțit. Știu că simt. Fie ea o închipuire, o altă clipă în eternitate, dar, fir-ar să fie, viața asta ne oferă tot ce e mai infinit pe lume: șansa de a simți.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

m-am îndrăgostit de o ființă de gheață

m-am îndrăgostit de o ființă de gheață
i-am văzut sufletul rece
i-am simțit inima-i de gheață
l-am cuprins cu brațele mele calde
în speranța că o să se topească.
i-am oferit căldura mea
i-am lăsat mâinile-i reci să-mi cutreiere trupul
l-am lăsat să mă aibă cu totul
să-mi simtă pielea pe corpul lui rece
am fost și sunt a lui
n-a fost și nu va fi vreodată al meu.
m-am îndrăgostit de un suflet de gheață
care a descoperit focul în ființa mea
și s-a lăsat cuprins de flăcări,
iar eu m-am lăsat cuprinsă de ger.
a fost sublim
doar cât a fost
căci în final el a ales să rămână rece
și s-a desprins din îmbrățișarea mea
și m-a lăsat dezgolită.
nu știu căldura unde mi-e acum
sunt rece, rece, rece.
am fost și sunt a lui
el nu a fost și nu va fi vreodată al meu.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

unde ești?

zeci de mii de cuvinte
au zburat
din paginile poveștii noastre.
unde au zburat, totuși?
le caut cu speranța că
te vor aduce înapoi.
și de te-ar aduce azi la mine
ai fi tu aceeași?
știi câte ai lăsat în urma ta?
zeci de fantome ce ne poartă trecutul
sunt aici și mă bântuie
și urlă numele tău
și mă spulberă,
dar tu unde ești?

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

the days we had are gone

Maybe the days we had are gone, living in silence for too long
Open your eyes and what do you see?
No more laughs, no more photographs

Turning slowly, looking back, see
No words, can save this, you’re broken and I’m pissed

You go your way and I’ll go my way
No words can save us, this lifestyle made us

Run away like I’m supposed to

Publicat în dark and foggy days | Lasă un comentariu